art out-revista de arta, arhitectura si patrimoniu

art out nr.6

De-a spuselea...

Cînd zic jucărie, joacă, joc, te gîndeşti la copii şi copilărie? Eu da, adesea. Deşi urmînd argumentul faptic, şi adulţii (se) joacă. Unul dintre elementele care stau la baza artei este joaca, experimentarea, netemerea de a greşi.

Copilul, prin joacă, descoperă lumea, se apropie de realitate. Cunoaşte şi se autocunoaşte, îşi antrenează memoria, în aceeaşi măsură cu care îi stimulează creativitatea. Joaca e componenta de bază a copilăriei.

Joaca copilărească evoluează, ajungînd la maturitate să se transforme în activitatea serioasă numită serviciu, pe traseul: joacă-joc-job.

Adultul, în angoasa contemporană, foloseşte jocul ca metodă de cunoaştere şi socializare. Adesea, în workshop-uri, schimburi de experienţă, re/integrare oamenii se joacă. Jocul ne pregăteste gîndirea într-un anumit fel, ne îmbunează şi ne relaxează, iar dacă renunţăm la joacă, uităm să ne bucurăm.

Aflăm că pînă la sfîrşitul secolului al XVI-lea „şi adulţii se jucau foarte mult”...dar „Aceasta dăuna productivităţii muncii şi unii au început să interzică jocurile. Abia începînd cu secolul al XVII-lea, cînd se dezvoltă meşteşugurile şi apoi industria, oamenii încep să muncească din greu  şi nu mai au timp de jocuri.”[1]

Cu importanţă psihologică, jocul, ne „trimite” la simplitatea şi inocenţa copilului. Astfel ne apropie de Dumnezeu şi ne aminteşte latura noastră umană pe care o dezvoltăm în zona autosuficienţei şi plictiselii maşinăriilor. Desigur că în joc există convenţii / reguli, dar există şi morală, bucurie, relaxare, şi, mai ales, învăţare.

Ca definire, joaca poate fi:

„Activitate spontană”, „Activitate atractivă, care produce stări afective pozitive”, „Activitate dezinteresată, în vederea trăirii bucuriei activităţii autonome şi gratuite”; „Activitate recreativă compensatoare, prin care omul caută destindere şi distracţie”; „Activitate totală care solicită funcţiile cognitive, psihice, afective, volitive, motrice”.[2]

De la distanţă, putem afirma că şi arta este un joc. Poate de aceea e generatoare de idei frumoase, interesante şi creative. Nu întămplător cîteva tehnici grafice îdeamnă la joacă, experiment: colajul, fotografia, pictura, decalcul, ceara, chiar şi teatrul, dansul, scenografia sau muzica şi coregrafia (baletul).

Cred cu tărie că pierzînd latura ludică, arta devine rigidă, contondentă, seacă. Raţiunea suprasaturată ştiinţific ne epuizează ingeniozitatea, şi-mi răsună în gînd vorba cuiva: „Joaca neprogramată conduce la un exerciţiu creativ”.

Recomand două cărţi:

1.„piua! joacă, jocuri, jucării” apărută la Muzeul Ţăranului Romîn, o minienciclopedie de jocuri, din care vă citez unul:

 „Vrei să te îmbăt? Vrei să te îmbăt? -Da. -Repetă dupa mine: whisky. -Whisky. -Gin. -Gin. -Rachiu. –Rachiu. -Vodcă. -Vodcă. -Pune mîna la ceafă (şi tu pui mîna la frunte). Dacă celălalt duce mîna la frunte imitîndu-te, îi spui „-Ce faci, mă, te-ai îmbatat numai din cuvinte! Dacă nu, continui cu numele de băuturi după inspiraţie sau te laşi bătut.” (pag. 24).

2. „Prinţese date uitării sau necunoscute”, editura Vellant 2007, din care învăţaţi: „A NU SE UITA SĂ VĂ ADUCEŢI AMINTE CĂ TREBUIE SĂ VĂ AMINTIŢI.”  (pag. 36).

Haideţi  la joacă!,

Corina Vasile             

MA în Arte Vizuale

14 iunie  2011

fotografie Corina Vasile, reprezentînd echipa Minitenis Romînia şi lucrări naive.

---

[1] Ziarul Lumina, de Duminică, 17 ianuarie 2010, articol semnat de Ana Pascu, pag. 16.

[2] „Jocuri şi cuncursuri distractive”, Federaţia Romînă Sportul pentru Toţi, Piatra Neamţ 2004, pag. 6.

art out nr.5

Afişul de azi

Mergînd pe străzile din Austria, m-am  încărcat din  bucuria lucrurilor făcute cu drag, am primit linişte de la oameni cu răbdare, dichisiţi, care, în grija lor pentru prezentarea estetică poartă atenţie şi la afişe. Observ aici că oamenii sunt invitaţi la teatru, concerte de muzică clasică/de cameră, expoziţii de artă ale artiştilor celebri, carnavale, prezentări de animale, circ, concerte de karaoke, etc. Diversitatea e mare, iar oamenii răspund cu hotărîre invitaţiilor. Au timp, bani, bun gust, răbdare, educaţie...nevoie de frumos?! poate din toate cîte puţin.

Cuvîntul KUNST (germ. artă) este foarte des utilizat, iar oamenii îşi găsesc hrana în ea în mod cotidian. Arta e prezentă în casele lor, pe clădiri şi obiecte, pe străzi şi în magazine.

Întorcîndu-mă la ce ştiam despre afiş, îmi dau seama că evoluţia lui este extrem de spectaculoasă. Dacă afişul/ posterul (engl.) a apărut la sfarşitul sec. al XIX-lea din nevoia de comunicare persuată spre anumite evenimente culturale (muzicale, cinematografice, teatrale), el cunoaşte astăzi variaţiuni de sens şi exprimare. Dimesiunii culturale se adaugă cea politică şi de propagandă iar descifrarea conţinutului informatic trebuie transmis într-o fracţiune de secundă.

Toulouse Lautrec este unul dintre cei mai cunoscuţi artişti care au experimentat afişul în tehnici de grafică şi o menţionez subliniat pe cea a litografiei. Aceasta i-a permis să obţină tiraj ridicat şi calitate de excepţie. Afişele poloneze reprezintă o altă etapă în evoluţia afişului.

Calităţile necesare fac ca această specie grafică să fie extrem de complexă din mai multe puncte de vedere. Fiind folosit pentru a transmite un mesaj/informaţie esenţializată, conţinutul: este o combinaţie de text şi imagine. Tendinţa actuală este de a exagera imagistic pentru a prezenta convingător, fluent şi rapid mesajul.

Calitatea prezentării grafice şi a tiparului sunt din ce în ce mai performante.

Destinaţia spaţiala a afişului nu este doar cea din reviste, ziare, broşuri, etc. ci evadează în locuri generoase spre dimensiuni uriaşe şi ajungem la americani şi billboard-urile lor. Spaţiul public este perfect pentru expunere (cu vizibilitate maximă) mai ales acolo unde populaţia urbană este în concentraţie ridicată.

Răspunsul afişului este la trei întrebări simple: ce? cînd? unde?

Cu gînduri bune, Corina Vasile             

mai 2011

fotografie Corina Vasile

art out nr.4

“DESTINE”

 este expoziţia găzduită de Anaid Art Gallery în luna martie. Cuprinde lucrări de grafică ale unui grup de oameni dornici să experimenteze şi să creeze prin joacă, lucrări rezultate în urma unor cursuri de pregătire.  Autorii sunt persoane de formaţii diferite, de la medici, contabili, pînă la profesori, elevi, ingineri, etc. cu vîrste care variază de la 3 la 59 ani. Contextul cursului este formulat spre a deschide dorinţa de comunicare vizuală, dezvoltarea personalităţii şi creativităţii, dar, în aceeaşi măsură, un cadru în care se pot sedimenta informaţii necesare ’’lucrului cu ideile’’.

Este interesant cum oameni neartişti pot răspunde atît de plastic şi ingenios unor teme abordate în succesiunea anilor în artă,  fără stereotipe în exprimare sau prejudecăţi.
Temele ajută la îmbunatăţirea memoriei vizuale, antrenarea atenţiei şi observaţiei, dar şi a imaginaţiei şi puterii creatoare. Ele urmăresc impunerea propriei trăiri, în egală măsură-dezvoltarea unui limbaj plastic şi lingvistic prin interpretările pe care le dă fiecare dintre autori la terminarea lucrarii.

Tehnicile folosite sunt legate de culoare şi grafică ( creioane colorate, acrilic, creion, acuarelă, cariocă , pastel, cărbune ) şi sunt aranjate în acord cu tema şi subiectul. Unele urmăresc gestul amplu, încărcat de spontaneitate- avînd ca urmare un impact plastic foarte puternic, iar altele liniştite-încercînd să descrie cu minuţiozitate şi atenţie aspecte care ţin de particularitatea elementelor abordate.

Dintre lucrarile expuse, cîteva vor fi alese pentru ilustrarea cărţii de poveşti pline de tîlc scrise de cunoscuta autoare Cristina Preda.

De reţinut este faptul că lucrările nu sunt produsul unei gîndiri academice reciclate, ci viziunea liberă şi proaspătă  a acelor oameni care văd frumosul prin/în artă. Aceasta înseamnă catarsis (termen folosit de Aristotel pentru a defini efectul „purificator” al artei, rolul acesteia de a-l elibera pe om de pasiunile josnice) şi vindecare, comunicare şi eliberare de urît, luminare şi încurajare. Este arta care-l face pe om sa fie apropiat de Dumnezeu, nu arta de revoltă pe care o acceptăm ca pe o agresiune psihică şi spirituală, şi ne înspaimîntă ochiul flămînd de frumos.

Cîtă ironie într-un pahar cu vise...

Ca încheiere propun o joacă de concepte :  neartişti cu preocupări artistice sau artişti cu...

Cu preţuire, Corina Vasile             

13 aprilie 2011

Fotografie Corina Vasile

art out nr.3

„IERUSALIMUL ESTE ŞI AICI”-părintele ARSENIE BOCA

Printre locurile care ne îmbogaţesc şi purifică sufletele se cuvine să amintim Biserica Drăgănescu. E un loc special, însemnat şi datorită părintelui Arsenie Boca.

Biserica este amplasată pe o parte a barajului Argeş, Şoseaua Alexandriei, fiind ctitoria unor boieri locali, începînd din 1870. Acest lăcaş a fost pregătit de părintele Savian Bunescu, preot cu mare har, dedicat bidericii şi satului, păstorind vreme de 62 ani.

Nu mai zăbovesc asupra datelor istorice, deşi importante, ci trec la detaliile care au făcut ca acest loc să poarte pecetea harului în mod evident.

În 1967 părintele Arsenie Boca vine la Drăgănescu. Începe pictarea bisericii, timp în care studiază artele frumoase şi se documentează din surse foarte vaste, inclusiv din documentele pe care le aduce cu sine din Sf. Munte Atos. Deşi presat de regimul comunist, părintele duce la bun sfîrşit pictura bisericii, care se desfăşoară pe parcursul a 15 ani.

Din punct de vedere artistic, biserica este un muzeu.

Sub aspect religios, e o pildă de răbdare şi îndurare ŞI călăuză datorită scenelor atît de bine ilustrate. Imaginile nu sunt argumentate doar plastic (cromatică anume aleasă, cu nuanţe naturale, pe alocuri pămîntii; detalierea şi transparenţa compoziţiilor prin care rămîne vizibil desenul; minuţiozitatea  elementelor decorative care ajung să aibe fineţe de bijuterie) CI ŞI teologic, istoric şi dogmatic. Fiecare detaliu e gîndit în funcţie de ansamblu, scenele sunt  cercetate şi formulate pentru  a reda mesajul cît mai simplu şi plin de esenţă. Textul e ca un breff asupra imaginii. Cuvîntul şi imaginea se împletesc în înţelesuri adînci. Deşi studiază pictura la Belle Arte, stilul nu este unul academic, ci total spiritualizat. Înţelegem aceasta prin rugăciunea neîncetată a părintelui, curăţia, unirea şi comunicarea cu Dumnezeu în tot lucrul.

Dacă nu ne mişcă trăirea aleasă, atunci să încercăm să înţelegem lucrările. Sunt atîtea exemple de reprezentare plastică nemaiîntîlnite:

1. Catapeteasmă : În scena ”Buneivestiri” (uşile împărateşti) Arhanghelul nu are picioare, ci pluteşte; „Maica Domnului” e reprezentată în picioare; „Sf. Ap. Petru şi Pavel” poartă pe braţe M-rea Voroneţ; „Sf. Nicolae” are reprezentată pardoseala care ulterior a fost aplicată în biserică;

2.Naos: „Învierea”este redată transparent, nematerialnic, deşi se văd urmele rănilor. În absida stîngă sunt două scene istorice: Sinodul din Efes (431) şi Înălţarea Sf. Cruci (327), unde e scris în caractere greceşti.

Scenele sunt vii, încît par a se petrece în faţa ochiului nostru. Personajele sunt individualizate, au reacţii naturale, unele uimite, axaltate, altele speriate sau curioase.

Închei prin a sublinia reuşita îmbinării celor doua aspecte artistic  şi teologic ,coerenţa între cuvînt şi imagine, armonia şi unitatea care domneşte peste toate.

Părintele ne-a dat o lecţie/pildă (inclusiv de pictură) nepreţuită.

Mă întorc acum spre voi artişti şi vreau să vă trezesc întrebîndu-vă: ce-nseamnă arta voastră de azi?

Mă plec minunii cu bucurie şi uimire, dar port şi spaima asemenea personajelor zugrăvite în scene.

Mulţumim părintelui paroh  Lucian Răzvan Petcu pentru răbdarea şi atenţia cu care ne-a primit şi povestit despre amănuntele locului.

Cu tăcere, Corina Vasile             

2 ianuarie 2011

Fotografie Corina Vasile şi

http://picasaweb.google.com/116475640606233825597/BisericaDraganescuPictataInIntregimeDeParinteleArsenieBoca#

art out nr. 2

VREMEA NON-ului

Public pentru  artă, în Romînia, este foarte redus, iar pentru gravură, in afară de profesionişti ...aproape zero. Acest drum îngust se micşorează treptat: vreme de şase ani, la Arcuş s-a desfăşurat SINGURA tabără de gravură din ţară şi care din 2009 a trecut în non, nu mai este. Cel care a iniţiat proiectul, IURI ISAR (în faţa căruia se cade să ne ridicăm pălăria) nu a fost sprijinit de noi, artiştii ori de minipublic, nici de „ministere” de cultură, dezvoltare, patrimoniu, bla, bla.

În aceste şase ediţii de tabără s-a lucrat enorm, realizîndu-se lucrări de artă de foarte bună calitate. Printre aspectele pozitive definitotii ale acestui eveniment, se cuvine să amintesc nu doar învăţarea sau aprofundarea unor tehnici de gravură, descoperirea şi aplicarea materială a ideilor ci întreg contextul creativ: socializarea (au fost invitaţi: profesori de la UNA, artişti consacraţi, artişti străini; au participat: elevi, studenţi, copii), lucrul în natură, excursii de documentare la muzee (Tg. Secuiesc, Sf. Gheorghe), mediatizarea evenimentului şi, în final expoziţia cu vernisaj, care ulterior a hrănit publicul bucureştean.

Ca artist, vedeam în Centrul de la Arcuş nucleul ţării în gravură, sau măcar locul în care răsare sămînţa din care va creşte mai apoi un copac. Ca încurajare, în ciuda disipării taberei, în toţi cei care au participat la tabără a încolţit dragostea şi răbdarea de a practica şi aprecia gravura, calităţi moştenite de la un OM pasionat şi înzestrat: Iuri Isar.

Haideţi oameni dragi să-l ajutăm să continue acest mare proiect concretizat în şase ediţii de anvergură internaţională şi prin această resuscitare să înviem şi noi artisticeşte şi mentaliceşte spre arta de suflet (şi nu de revoltă), pură, fără dejecţii, simţăminte reciclate şi schimonoseli.

Şi, o dată cu arta să redevenim frumoşi, creaţii ale lui Dumnezeu, aşa cum am uitat şa fim!

Cu sinceritate, Corina Vasile             

2 ianuarie 2011

art out nr. 1
GRAVURA-POTIR AL NELINIŞTII

După cum astăzi omul nu-şi cunoaşte prea bine identitatea (spirituală) (exceptînd-o pe cea din BI), nici arta nu-şi vede eul şi coordonatele, manifestîndu-se haotic, frămîntat, grăbit şi chiar utopic.

Ne oprim un pic asupra Bienalei Internaţionale de Gravură Experimentală, deschisă pînă în ianuarie 2011( în Bucureşti cu prelungire în Mogoşoaia; Sibiu), eveniment care păstrează aceleaşi interogaţii asupra gravurii contemporane. Ea cuprinde expoziţii şi conferinţe,  iar lucrările  aparţin  artiştilor români (perioada 1970-1980), polonezi, spanioli şi mexicani.

Gravura preia rănile omului. Unde sunt sensibilitatea cercetată, răbdarea, dedicarea, dorinţa de descoperire, frumuseţea constructivă, bucuria, exaltarea? Ei bine, toate acestea nu mai fac trup comun cu lucrările expuse, spre o observare contemplativă, ci rămîne doar ca secvenţă, al cărei context este ascuns. Aşa este exemplul mexicanului Jose Porras Gomez cu lucrarea „produse de export” (xilogravură şi stencil), care probabil este realizată pe ambalajul unui obiect explozibil, după cum sugerează imaginile anexate. Însăşi îmbinarea instrumentalului şi a subtehnicilor este inedită: gravură lîngă stencil sau monitor cu prezentare video, cu reluare a imaginilor imprimate. De reţinut este faptul că lucrările sunt nefinisate, unele chiar în stadiu de schiţă, lucru care arată că tehnica e subordonată conceptului. Unghiul de vedere este amplu, cuprinzător, nu se ajunge la detalii, ci doar se sugerează ideea de textură, structură, siluetă în loc de formă concretă, etc. Ca idee concluzivă, expoziţia de la ATELIER 030202, subliniază gravura ca  tehnică a vitezei (viteză de execuţie, expunere, prezentare) şi a acţiunii mai mult mecanice decît a sensibilităţii omului: fotogravura-care este practic preluarea unei imagini şi nu construirea ei, stencil, frottage (Dario Ramirez „Autocronometrie”).

Mă rog ca gravura să iasă cu graţie şi strălucire din această încercare de exprimare experimentală minimalistă, spre adevărata ei apreciere.

Recomand bienala ca treaptă şi nu ca apogeu. Mai recomand publicaţia PRINTMAKING TODAY şi DOUBLE ELEPHANT PRINT WORKSHOP.

cu drag, Corina Vasile      decembrie 2010